Revista 22, Interviu cu MONIQUE GRÜBER realizat de GABRIELA ADAMESTEANU

03/11/2009
Am facut primul pas, acum e randul romanilor sa preia stafeta.

Pe 5 septembrie, in cadrul Festivalului "George Enescu", a avut loc, in Mare Sala a Teatrului National, prima reprezentatie din Romania a unui spectacol de dans comunitar, cu Pasarea de Foc de Stravinski. Conform definitiei date in programul de sala, dansul comunitar reprezinta o forma inovatoare de dezvoltare a personalitatii si de comunicare prin arta, o sansa pentru oameni din toate categoriile sociale si de toate varstele de a crea impreuna si de a se descoperi pe ei insisi. Initiativa de a introduce conceptul de community dance in Romania va apartine. Va rog sa ne vorbiti despre acest proiect, de la inceputuri si pana la concretizarea lui.

Daca realizarea unui proiect este intotdeauna rezultatul unui concurs de imprejurari fericite, realizarea Pasarii de Foc, in acest an de criza financiara, tine de miracol. De aceea, as vrea inainte de toate sa multumesc tuturor companiilor care au sustinut, in ciuda situatiei, acest proiect si au stiut sa perceapa impactul pe care-l poate avea un asemenea demers asupra tinerilor si, cine stie?, poate chiar asupra societatii.

Ideea a pornit de la proiectele facute in timpul sederii mele in Romania (din 2003 pana in 2006) impreuna cu un grup de vreo cincisprezece copii de 4-18 ani din organizatia Concordia. Proiectele corale si de teatru – indrumate minunat si benevol de doi prieteni romani (Mihai Bejinariu si Liana Ceterchi) – ne-au adus revelatia unor talente, fapt care, laolalta cu afectiunea pe care le-o port acestor copii, m-a determinat sa infiintez o asociatie dupa intoarcerea mea in Germania, pentru a dezvolta aceste talente si a oferi o perspectiva tinerilor defavorizati si marginalizati, amestecandu-i printre alti tineri, in scopul inlesnirii integrarii lor in societate. Dupa ce am vazut filmul Rhythm is it! impreuna cu copiii "mei" – un film documentar despre un proiect de Royston Maldoom, realizat cu 250 de copii din Berlin –, am luat legatura cu acest pionier al dansului comunitar care face proiecte in toata lumea de 30 de ani si i-am cerut sa vina in Romania. Era in 2006. Dupa ce am participat la unul dintre seminariile sale si am asistat apoi la ultimele repetitii ale unuia dintre spectacolele sale din Luxembourg, am obtinut acordul sau final in decembrie 2007, pentru vara lui 2009. Se nastea astfel Pasarea de Foc: optsprezece luni de organizare, apoi sase saptamani de repetitii grele – cate sase ore pe zi – au adus 106 tineri din Bucuresti, Brasov si Sibiu pe scena Teatrului National si la Sibiu, unde au emotionat publicul pana la lacrimi.

Din echipa artistica fac parte doi coregrafi, Royston Maldoom si Josef Eder, celebritati mondiale in acest domeniu. Cum i-ati cunoscut si cum ati lucrat cu ei?

Pentru cine a asistat la cele sase saptamani de repetitii, cu tineri care n-au mai dansat niciodata si pentru care concentrarea nu este punctul forte, acesta e un alt miracol datorat pedagogiei lui Josef Eder – directorul artistic al proiectului – si a lui Royston Maldoom, venit pentru a da tusa finala a spectacolului.

Esenta filozofiei lor tine in parte de increderea acordata tinerilor – pe care-i considera niste posibili artisti –, iar pe de alta parte, de increderea in arta – in speta, dansul – care, dupa parerea lor, are puterea de a schimba societatea.

Am fost fascinata sa vad cum, multumita acestei increderi si unei munci intense de mai multe saptamani, un grup eterogen se suda pe zi ce trece mai mult, pentru a se transforma in preajma reprezentatiilor intr-o trupa de dans unita, capabila sa prezinte un spectacol de nivel profesionist.

Dar mai mult decat spectacolul final, ceea ce conteaza este procesul de pana la el: deprinderea disciplinei, a punctualitatii, a tolerantei, a solidaritatii si descoperirea increderii in sine si in ceilalti sunt tot atatea conditii esentiale pentru reusita unui proiect, dar si pentru viata profesionala de mai tarziu.

De aceea, importanta unui astfel de proiect merge dincolo de un spectacol si de succesul sau in fata publicului. El vizeaza constientizarea impactului disciplinei si a dansului asupra integrarii intr-un grup a tinerilor izolati social. Mai mult decat spectacolele punctuale, proiectele lui Maldoom vor sa dea un exemplu in domeniul educatiei. Ele trebuie sa constituie un prim pas spre elaborarea de noi proiecte si sa serveasca de factori multiplicatori in tara unde au loc.
Spectacolul, foarte aplaudat, a adus pe scena copii din diferite medii sociale, debutanti cu totii in acest gen de spectacol. Spuneti-ne cum ati format echipa, vorbiti-ne despre greutatile intampinate si despre succes.

Fireste ca pentru un proiect de o asemenea amploare e nevoie de o echipa solida, bine pregatita. Īn noiembrie 2008, am trimis doua coregrafe romance la Viena, pentru a participa la un wokshop tinut de Maldoom. Pasarea de Foc le-a permis sa puna in practica ceea ce au invatat. Una dintre ele, Irina Roncea, mi-a marturisit ca aceasta experienta i-a schimbat viziunea asupra lucrurilor si contez pe ea pentru raspandirea conceptului de dans comunitar in Romania, prin realizarea unor noi spectacole.

Dar proiectul nu s-a limitat la repetitii. A fost nevoie de o intreaga infrastructura pentru a duce si a aduce, a indruma si a hrani un numar atat de mare de tineri, epuizati si mai ales infometati dupa repetitii; apoi, a trebuit sa ne ocupam de cei 30 de tineri veniti din provincie, pe care i-am cazat intr-un camin pus la dispozitia noastra pe toata durata proiectului de Primaria Sectorului 2.

Cativa voluntari romani, englezi si germani si-au impartit sarcini dintre cele mai diverse si solicitante, care mergeau de la rolul de inginer de sunet la cel de educatori. Īn timpul liber si in weekenduri, acesti voluntari si noi insine am organizat mai multe activitati: desen, percutie, teatru, baschet, chitara, vizite prin Bucuresti, picnicuri in parc sau seri in cluburi. Cel mai greu a fost sa-i faci sa se culce seara, in orice caz in primele saptamani, pana cand si-au dat seama ca se apropie spectacolul.

Apogeul a fost atins in momentul cand am ajuns la Teatrul National. Tinerii erau nerabdatori, dar, in acelasi timp, scena si marimea salii le inspira un anumit respect si intarea spiritul de grup. Au fost atunci cuprinsi de un sentiment de responsabilitate si solidaritate. Seriozitatea si concentrarea lor a sporit. Simteai ca voiau sa dea totul, pentru a dovedi publicului de ce erau in stare. Si chiar au reusit.

Inainte de orice spectacol, Maldoom le spunea mereu "artistilor" ca reprezentatia nu mai este in mainile sale, ci in mainile lor. Rezolvand in mod spontan toate micile probleme ivite pe nepregatite in timpul spectacolului, tinerii romani le-au dovedit lui Josef si lui Royston ca merita increderea lor.

Bineinteles ca ne-am izbit de probleme, fie cu organizarea, fie cu participantii, insa ele sunt inevitabile intr-un spectacol de o asemenea anvergura. Īn primle zile, cativa tineri au renuntat, dar, dupa parerea coregrafilor, rata abandonului a fost mai mica decat in cazul altor proiecte si trebuie spus ca, in cele trei cazuri, parintii sunt cei care au dat dovada de reticenta, nu copiii, care spuneau ca sunt incantati de proiect. E pacat ca pentru acei copii a fost un esec.

De fapt, parintii pun de cele mai multe ori probleme, nu copiii, care judeca mai putin si se adapteza foarte bine, mai ales daca sunt bine indrumati. Drept pentru care am pus la dispozitia participantilor un "ziar" in care sa-si exprime impresiile. Si toti, fara exceptie, au marturisit ca nu se asteptau sa aiba o experienta atat de bogata si pozitiva. De altfel, in momentul despartirii, la Ocna Sibiului, cred ca lacrimile varsate au facut sa creasca nivelul lacurilor sarate. Si-au luat ramas bun la nesfarsit, intr-un mod extraordinar.

V-ati implicat in mai multe proiecte pentru a ajuta copiii. Īn 2006, ati organizat o conferinta despre autism, iar in 2008 ati infiintat asociatia Jungen Rumanien eine Chance! Vorbiti-ne putin despre proiectele dumneavoastra si despre continuarea dansului comunitar.

Da, ma implic de 30 de ani. Īn toate tarile in care am fost trimisa m-am implicat in proiecte sociale si culturale, in special pentru copii si tineri. N-am avut pretentia ca vreau sau ca pot sa schimb lucrurile, cu atat mai mult cu cat eram intotdeauna in trecere. Am incercat doar sa dau niste impulsuri, in speranta ca ele vor fi percepute si ca cineva va prelua stafeta. De aceea, am demarat concursul Poetul nedescoperit, pe care l-am organizat impreuna cu artista si profesoara Elena Vlad in toate liceele din Bucuresti. Din nefericire, n-a continuat. Apoi, am organizat prima conferinta despre autism Children in Distress. Īntre timp, au avut loc in fiecare an conferinte si cred ca s-a produs o constientizare a acestei probleme, ignorate pana atunci in Romania, si din partea institutiilor si autoritatilor.

Ma uitam acum cateva zile la un interviu acordat de ministrul Culturii, d-l Paleologu, unui post de televiziune. Vorbea despre proiectul Pasarea de Foc, pe care l-a sprijinit, si isi afirma intentia de a sustine in continuare proiecte de acest gen, pe care le considera importante. Cred ca, in cazul dansului comunitar, lucrurile stau la fel ca si in cazul conferintei despre autism. Sper mult ca se va dezvolta si in Romania, asa cum s-a intamplat si in celelalte tari. Este un concept care poate lua forme foarte variate si implica muncitori, detinuti, someri, persoane din diferite generatii, persoane sanatoase sau cu handicap.

Am facut "primul pas", de mana cu companiile care au permis realizarea acestui proiect. Cred ca acum este randul institutiilor si organizatiilor romanesti sa preia stafeta. Cred ca pasul cel mai important in acest moment ar fi organizarea unor workshopuri pentru a forma coregrafi si profesori de dans care ar putea apoi sa realizeze proiecte la nivel local, in diferite regiuni ale Romaniei. Avand in vedere rezultatele obtinute in Germania si in urma succesului acestui prim proiect in Romania, sunt convinsa ca dansul comunitar este un concept care poate da o sansa tinerilor – si mai putin tinerilor – romani. Maldoom si Eder au recunoscut amandoi ca, in 30 de ani, n-au vazut atata energie si talente in acelasi grup la un loc. Potentialul exista, nu mai ramane decat sa fie pus in valoare.

Daca-mi ingaduiti, as vrea sa le multumesc numerosilor prieteni romani, (nu-i mai numesc aici, pentru ca lista e destul de lunga), care m-au sustinut mereu in proiectele mele, fie prin angajarea lor personala si benevola, fie prin sprijinul profesional si moral. Ei sunt cei care m-au inspirat si incitat sa fac noi proiecte, chiar si dupa plecarea mea din Romania. Lor le datorez marea mea afectiune pentru aceasta tara.

Traducere din limba franceza de Doina Ioanid