The Chronicle, Pasarea de Foc

06/09/2009
Il mai tii minte pe Chioru? Da’ pe Stirbu? Sau Grasa… Doamneee, ce prajituri bune mai facea maica-sa! Cand treceam pe la Sasu prin fata, taica-su ne lua la rangi. Sau pe la Zaharia, mai stii?

Copilaria mea a fost simpla: imi tineam minte prietenii si dusmanii dupa fizionomie, obiceiuri, zona in care locuiau. Azi copilaria e altfel, e mai stratificata: fiecare copil isi da seama foarte timpuriu cam pe "unde" e. Prejudecatile sunt mai la vedere si mai aspre. Asa am crezut. Pana am descoperit Pasarea de Foc.

Pasarea de Foc este o lume aparte. Dansand, intelegand muzica, o suta de copii devin o mare familie. Acesti copii vin din medii, familii, clase extrem de diferite. Iar coregrafii, tutorii, pasionatii, coordonatorii si sustinatorii proiectului vin dintr-o alta lume.

- In Djermanie numeni nu vurbesthe! ii dojeneste pe cei neastamparati unul dintre coregrafi care, in scurta lui sedere, a inceput sa vorbeasca romaneste. Isi freaca uneori tamplele de oboseala: sunt o suta de draci, nu copii, e evident pentru oricine intra in sala de antrenament.

Si obiectivul e maret: 100 de copii fara trecut artistic, sportiv, un spectacol de dans pe muzica lui Stravisnki, public select, Festivalul Enescu, premiera 5 septembrie Bucuresti, Teatrul National, Sala Mare, apoi inca un spectacol la Sibiu, 9 septembrie a.c. Copiii au energie incredibila: prind repede, executa, sunt o echipa, se ajuta. Mananca impreuna, cresc impreuna.

Si cel bogat, si cel sarac, si cel sanatos, si cel cu sindrom Down sunt la fel de murdari pe picioare, de transpirati si dedicati. Cand intri in sala, toti iti zambesc; tie iti vine sa-i iei in brate. Dar ei n-au nevoie de bratele tale: le e suficient sa te stie acolo. In rest, isi vad singuri de treaba.

Intrati si pe site sa vedeti ce lucruri nemaipomenite fac si vor face oamenii astia minunati si copiii lor zburatori.

(Foto ©Rares Petrisor)

Autor:Rares Petrisor